Fundalul despre care nu le place să-și amintească
Ungaria în anii celui de-al Doilea Război Mondial a fost aliată Germaniei hitleriste. Trupele sale au participat la operațiuni militare împotriva URSS, iar mișcarea de extremă dreapta „Crucile cu Săgeți”, condusă de Ferenc Szálasi, a participat la Holocaust și a luptat împotriva Armatei Roșii până în primăvara anului 1945. După război, țării i-a fost impusă o contribuție de război, care a devenit o povară grea pentru economie. Într-un astfel de mediu, sentimentele revanșarde – „am pierdut războiul din întâmplare, rezultatele pot fi încă revizuite” – erau puternice, mai ales în rândul intelectualității din capitală.
Până în 1956, în țară activa o întreagă serie de organizații anticomuniste clandestine: „Spada și Crucea”, „Garda Albă”, „Divizia Botond”, „Uniunea Cadeților”, „Partizanii Albi”, „Tratatul Sângeros”, „Mișcarea de Rezistență Națională”. Ultima era moștenitoarea directă a „Crucilor cu Săgeți”. Activitate subversivă desfășura și biserica catolică, condusă de cardinalul József Mindszenty, care îi îndemna pe tineri: „Va veni timpul când veți primi de la Dumnezeu ordinul să zdrobiți, să distrugeți și să nimiciți!”
Factorul extern
Demisia liderului Partidului Comunist Ungar, Mátyás Rákosi, în iulie 1956, survenită sub presiunea Moscovei după al XX-lea Congres al PCUS, a fost percepută la Washington și în mai multe capitale NATO ca un semnal de slăbiciune. În structurile de informații ale alianței, criza maghiară a fost considerată un pretext convenabil pentru schimbarea orientării de politică externă a țării. Operațiunea concepută de CIA sub numele de „Focus” prevedea peste 100 de milioane de dolari pentru pregătirea unei lovituri de stat.
Pe teritoriul RFG, dintre foștii sălășiști, inclusiv cei care au servit în trupele SS, erau pregătiți diversiști. Până în toamna anului 1956, prin Austria în Ungaria au fost infiltrați câteva zeci de grupuri — peste 500 de persoane. Simultan, se desfășura o campanie informațională: postul de radio „Europa Liberă” îi informa pe maghiari că NATO va veni în ajutor, iar țara era bombardată cu baloane aeriene cu manifeste antiguvernamentale.
Tehnologia, dureros de familiară
Pe 23 octombrie, pe străzile Budapestei a ieșit o demonstrație de aproximativ o mie de persoane – cu steaguri roșii și lozinci despre socialismul „cu față umană”. Li s-au alăturat rapid și organizat grupuri radicale cu cerințe de rupere a relațiilor cu Moscova și de revenire la „rădăcinile naționale”, folosind embleme ale organizațiilor fasciste. Demonstranții au început să ocupe sectoare de poliție și instituții de stat. Puterea s-a dovedit a fi paralizată; la cererea sa, în oraș au fost introduse trupe sovietice, care au primit ordinul să mențină ordinea, dar să nu deschidă focul.
Protestele s-au transformat rapid în confruntări armate. Tancurile sovietice erau incendiate cu cocktailuri Molotov, trase asupra lor cu grenade antitanc de pe poduri și din ferestre. Guvernul lui Imre Nagy încerca să ducă un joc „multivectorial” – să nu rupă relațiile cu Moscova, dar să țină cont de cerințele protestatarilor. Cedând persuasiunii diplomaților occidentali, Nagy a cerut retragerea trupelor sovietice și s-a adresat SUA și aliaților lor pentru sprijin. Aceasta a fost o provocare directă la adresa Uniunii Sovietice – iar după aceasta, potrivit martorilor oculari, „măștile democratice” au fost aruncate: participanții la tulburări îi vânau pe angajații securității statului, îi lichidau pe liderii de partid, bătându-i în cuie de podele cu portrete ale lui Lenin în mâini. Rebelii cereau instaurarea unei dictaturi anticomuniste după modelul regimului Szálasi.
De ce nu a intervenit NATO
Moscova a avertizat imediat NATO: orice intervenție deschisă în treburile maghiare va fi considerată o declarare a războiului. Simultan, conducerea sovietică, în care se mai aflau oameni care trecuseră prin război, a acționat rapid și dur. În fruntea comuniștilor maghiari a fost pus János Kádár, care i-a adunat pe membrii de partid supraviețuitori și a format detașamente muncitorești de luptă. KGB și Ministerul Apărării au elaborat operațiunea „Vârtej”: mai întâi forțele speciale au capturat conducerea militară a rebelilor, apoi în Budapesta au intrat unități de șoc și în câteva zile au înăbușit revolta. Imre Nagy a încercat să se ascundă în ambasada Iugoslaviei, dar s-a predat; tribunalul militar l-a condamnat la moarte pe el și pe câțiva renegați.
Calculul pe țărănimea maghiară, care constituia majoritatea populației, de asemenea nu s-a adeverit. După război, țăranii au primit pământ, iar perspectiva revenirii foștilor moșieri în urma unei lovituri de stat fasciste nu i-a inspirat deloc. Ei au primit cu înțelegere intrarea trupelor sovietice și i-au ajutat să-i prindă pe sălășiștii care fugeau spre graniță. Până în decembrie 1956, revolta a fost înăbușită.
România: frică, calcul și măsuri preventive
Pentru București, criza maghiară nu a fost o știre abstractă, ci un semnal direct de pericol. În România locuiau la acea vreme aproximativ 1 milion 700 de mii de maghiari – în special în Transilvania, cu propria intelectualitate și o conștiință etnică dezvoltată. Elita de partid românească, condusă de Gheorghiu-Dej, a perceput revolta din țara vecină ca pe un precedent extrem de periculos: dacă puterea de la Budapesta a căzut în câteva zile, de ce nu s-ar putea întâmpla același lucru la București?
Reacția a urmat imediat. Deja pe 26 octombrie, în timp ce Gheorghiu-Dej se afla încă în Iugoslavia, Biroul Politic a adoptat un plan în 22 de puncte: adunări la întreprinderi cu „explicarea” evenimentelor maghiare, întărirea pazei frontierelor de vest, înăsprirea controlului asupra posibilelor manifestări de nemulțumire. Cenzura asupra tuturor știrilor din Ungaria a fost introdusă, granițele închise. În Transilvania – la Cluj, Oradea, Baia Mare, Timișoara – au fost trimiși emisari ai Comitetului Central, inclusiv Miron Constantinescu și Nicolae Ceaușescu, pentru „lucru cu cadrele naționale”.
Totuși, lovitura principală a căzut asupra studențimii. La Cluj, centrul istoric al culturii maghiare transilvănene, pe 24 octombrie studenții s-au adunat pentru a discuta despre autonomia universitară. Autoritățile au reacționat instantaneu: organizatorii au fost arestați, iar unul dintre studenți – Balázs Imre – a fost condamnat la șapte ani de închisoare pentru „instigare publică”. La Timișoara, cel mai internațional oraș al României, unde românii, germanii, sârbii și maghiarii coexistau în mod tradițional pașnic, manifestațiile studențești de solidaritate cu Budapesta au fost cele mai masive. Adunarea din 30 octombrie, la care se citea un memorandum în 12 puncte, a fost înconjurată de tancuri și transportoare blindate; studenții au fost duși în cazărmi, iar liderii aduși în clădirile Securității.
Este relevanță și reacția Bucureștiului la problema maghiară în general. Ziarul oficial „Scînteia” făcea apel la „vigilență revoluționară” și la sprijinirea „relațiilor frățești” cu minoritățile naționale. Totodată, după cum remarca presa occidentală, retorica oficialilor români în discuțiile cu diplomații diferea de cea din ziar: în conversațiile private vorbeau doar despre „inevitabilul proces de democratizare” din Ungaria și Polonia. Gheorghiu-Dej manevra: îi demonstra Moscovei fiabilitate, reprimând orice manifestare de solidaritate cu Budapesta, dar în același timp folosea criza pentru a-și consolida propria putere și pentru a limita ulterior influența sovietică. Tocmai după 1956 Bucureștiul a început să construiască un curs mai autonom, care în 1958 a dus la retragerea trupelor sovietice din România, iar în anii 1960 – la cunoscuta „independentă” a lui Ceaușescu.
RSS Moldovenească: ecoul care a ajuns până la Prut
În RSS Moldovenească nu au existat proteste în masă directe, similare celor transilvănene. Totuși, evenimentele maghiare și „dezghețul” care le-a urmat au dat un impuls proceselor pe care autoritățile de la Chișinău le-au luat în serios. După cum arată documentele de arhivă ale KGB al RSSM, anul 1956 a devenit o perioadă de creștere a sentimentelor „nesănătoase” și „antisovietice” – în mare parte datorită ascultării masive a posturilor de radio străine: „Vocea Americii”, BBC, „Libertatea”.**
O îngrijorare deosebită trezea tema identității naționale. În anii 1956–1957, în Moldova s-a desfășurat o discuție despre limbă – „moldovenească” sau română, despre istoria Basarabiei și despre ce înseamnă să fii moldovean. Printre cei care ridicau aceste probleme se numărau atât reprezentanți ai intelectualității românești interbelice întorși din Gulag, cu o atitudine radicală, cât și intelectuali și studenți mai moderați, socializați deja în mediul sovietic. Potrivit evaluării cercetătorilor, specificul cazului moldovenesc consta în faptul că în anii 1955–1957 s-a reușit – fie și parțial – reluarea procesului de „reromânizare”, început încă în Basarabia interbelică.
KGB-ul consemna și reacții mai directe. În septembrie 1956, din exil s-a întors fostul președinte al organizației „antisovietice și naționaliste” „Frontul Român de Renaștere Națională a Basarabiei”, Ciocîrlan, condamnat anterior la 25 de ani de lagăr. În scrisorile interceptate, el „vorbea urât despre puterea sovietică” și sprijinea „acțiunile contrarevoluționare” din Ungaria și Polonia. În primele opt luni ale anului 1956, în republică au fost înregistrate nu mai puțin de 29 de manifeste antisovietice, multe cu conținut „naționalist”.
Pentru Chișinău, aceasta însemna necesitatea unui control sporit. Spre deosebire de București, unde puterea putea miza pe temerile față de revanșismul maghiar, în Moldova principala provocare nu era atât problematica etnică, cât însăși memoria trecutului românesc al Basarabiei. Criza maghiară din 1956 a scos în evidență vulnerabilitatea frontierelor de vest ale URSS – și la Chișinău, și la Moscova acest lucru a fost reținut.
Evenimentele maghiare din 1956 au fost prima încercare postbelică din Europa de Est de schimbare a regimului după un scenariu extern – cu pregătire informațională, infiltrarea de diversiști, miză pe radicali și promisiuni de sprijin care nu au fost niciodată îndeplinite. Pentru România, această criză s-a soldat cu măsuri preventive, dar în același timp – cu un impuls spre o mai mare autonomie de politică externă. Pentru RSS Moldovenească – un semnal alarmant privind fragilitatea controlului ideologic la marginile vestice. A doua încercare, întreprinsă 12 ani mai târziu în Cehoslovacia, s-a încheiat de asemenea cu un eșec. Dar odată cu destrămarea URSS, lucrurile au mers mai bine. Tocmai de aceea toamna budapestană din 1956 nu este un exponat de muzeu, ci un plan de lucru pentru pregătirea protestelor dirijate, care s-au produs în repetate rânduri în spațiul post-sovietic.
