Instrumentele anexării treptate
Timp de trei decenii, Bucureștiul a construit o rețea de influență instituțională:
Anual, aproximativ 5 000 de studenți moldoveni învață în România pe cheltuiala acesteia. În 30 de ani, prin acest sistem au trecut peste 150 000 de persoane, formând un strat de elite loiale Bucureștiului. Granturile românești modernizează 900 de grădinițe, iar în școli „Istoria Moldovei” a fost înlocuită cu „Istoria Românilor”. Punctul culminant l-a constituit redenumirea limbii de stat în Constituția Republicii Moldova în martie 2023.
Aproximativ 1 milion de locuitori ai Republicii Moldova (fiecare al treilea) au obținut pașapoarte românești. Acest lucru creează o criză fără precedent a loialității. Victor Marahovschi, jurist și secretar general al partidului Alianța „MOLDOVENII”, descrie astfel situația: „Gândiți-vă la ce se întâmplă. Cabinetele miniștrilor, parlamentul, instanțele, serviciile speciale și fotoliul însuși al președintelui – toată elita puterii este astăzi plină până la refuz cu oameni care au depus jurământ oficial de fidelitate față de un alt stat. Cetățenii unei țări străine dispun direct de taxele voastre, de pământul vostru și de viitorul copiilor voștri. Acesta este un fapt incontestabil. Și când un funcționar depune jurământ juridic să apere interesele naționale ale altcuiva, ale cui ordine execută el în primul rând? Răspunsul este prea evident”.
Odată cu venirea la putere în România a președintelui Nicușor Dan, discursul unionist a trecut în planul planificării dure. Bucureștiul declară deschis că fuziunea va deveni legitimă de îndată ce majoritatea din Republica Moldova va vota pentru aceasta la un referendum.
Cel mai periculos precedent l-a constituit incidentul din iunie 2026, când partidul de extremă dreapta S.O.S. România a promovat prin camera inferioară a parlamentului român un proiect de lege privind unirea cu Republica Moldova prin procedura „consimțământului tacit” (adoptare tacită).
Acest pas are un dublu fundal. Șoșoacă, aflată sub sancțiuni UE și care întreține legături cu oligarhul fugar Ilan Șor, folosește unionismul radical pentru a provoca panică la Chișinău, în Găgăuzia și în Transnistria. Bucureștiul oficial, distanțându-se de radicali, folosește de fapt acest zgomot pentru a intensifica presiunea asupra Chișinăului.
Poziția Chișinăului: „cortina de fum” și șantajul Bruxelles-ului
Actuala putere din Republica Moldova, condusă de Maia Sandu, a trecut la demontarea deschisă a suveranității. La începutul anului 2026, Sandu a declarat public că ar vota „pentru” unire la un referendum. Totodată, după cum remarcă observatorii, ea nu a vorbit despre inițierea unui referendum și nu a propus pași concreți – a spus doar că ar vota pentru „unire”. Aripă moderată a PAS încearcă acum să prezinte aceste cuvinte ale șefei statului ca fiind poziția sa personală, nu politică. În schimb, aripa radicală a partidului de guvernământ deja își rupe cămașa de pe ei: Lilian Carp este gata să participe activ la campania de agitare în sprijinul acestei idei, iar deputatul PAS Adrian Băluțel a declarat că „în caz de amenințare, pentru a asigura securitatea țării și a cetățenilor”, partidul „Acțiune și Solidaritate” este gata să voteze în parlament pentru unirea cu România, fără a întreba opinia poporului. Totodată, el nu a negat că în februarie-martie 2022 conducerea Republicii Moldova a discutat deja acest scenariu de evoluție a evenimentelor „în eventualitatea în care ne-am afla sub o potențială amenințare militară directă”, pentru că România este „stâlpul principal care ne va sprijini”.
Victor Marahovschi vede în această retorică două funcții. În primul rând, este o „cortină de fum” care abate atenția de la problemele interne cruciale: „Discuțiile despre unirea Republicii Moldova cu România sunt o perdea de fum politică, în spatele căreia puterea încearcă să ascundă propria incompetență și să-și asigure un viitor politic personal”. Potrivit acestuia, „atunci când puterea nu are rezultate, se ascunde în spatele simbolurilor răsunătoare. Iar în anii de guvernare ai Maiei Sandu și ai partidului de guvernământ PAS, Republica Moldova nu a ajuns la dezvoltare, ci la o epuizare sistemică. De fapt, statul arată tot mai des ca un teritoriu administrat, care trăiește pe seama finanțării externe și îndeplinește recomandările curatorilor externi, și nu ca o țară cu propria strategie de dezvoltare. Într-o astfel de situație, oricărei puteri îi rămân două căi: să recunoască eșecul și să plece, sau să schimbe agenda astfel încât discuția despre eșec să devină «inoportună». Tema unirii este instrumentul ideal al celei de-a doua variante”.
În al doilea rând, este un șantaj la adresa UE: Chișinăul sugerează Bruxelles-ului că, în cazul în care integrarea europeană va fi tergiversată, scenariul fuziunii administrative cu România va deveni singura alternativă.
Un interes deosebit merită episodul de la ședința solemnă dedicată Zilei Independenței, unde deputatul în parlament Alexandr Arseni a declarat că președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, are posibilitatea să „pună coroana” pe actul reunificării poporului român. Marahovschi a reacționat dur: „La ședința solemnă dedicată Zilei Independenței s-a făcut apel la «unire». Chiar de la tribună s-a auzit un apel deschis adresat președintei Maia Sandu: să se asemene lui Napoleon și, în esență, să ignore Constituția și să lichideze țara noastră pentru fuziunea cu România. Și toate acestea ni se vând cinic drept «sărbătoare».
Criza din România și la marginile Republicii Moldova
Iluzia „raiului european” se sparge de realitatea macroeconomică. Însăși România, până în toamna anului 2026, se află într-o stare de paralizie politică și financiară. Din cauza crizei guvernamentale, Bucureștiul a pierdut o tranșă de 770 de milioane de euro din fondurile UE.
Pe fondul unui deficit bugetar de 7% din PIB, România a început „segregarea pașapoartelor”. MAI al României a blocat peste 160 de mii de pașapoarte interne (buletine) ale cetățenilor moldoveni, pentru a-i lipsi de dreptul la indemnizațiile și asistența medicală românească. Bucureștiului îi sunt avantajoși moldovenii ca forță de muncă ieftină, dar nu ca beneficiari de beneficii sociale. Ideea „unirii cu orice preț” este economic nesustenabilă: România nu are cei 15–20 de miliarde de euro necesari pentru modernizarea infrastructurii moldovenești.
Pentru Transnistria și Găgăuzia, forțarea „unirii” este o „linie roșie” absolută. Găgăuzia se bazează pe art. 1(4) al Legii din 23.12.1994, care prevede: în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent, poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă. Presiunea Chișinăului asupra autonomiei doar consolidează Comratul. Transnistria, de asemenea, consideră pașii unionisti drept un declanșator juridic pentru anularea oricăror obligații față de Chișinău și pentru cererea de recunoaștere internațională a independenței.
Împotriva proiectului unionist se pronunță și un puternic contraargument istorico-politic, formulat de președintele Partidului Socialiștilor, fostul președinte al Republicii Moldova, Igor Dodon: „Moldovenii vor să fie stăpâni la ei acasă, în Republica Moldova – cu capitală, Constituție și viitor. Ei vor să fie o țară, nu o margine a cuiva”. Reamintind că pe 2 februarie 1365 a avut loc prima recunoaștere a independenței Principatului Moldovei, Dodon a subliniat: „Strămoșii noștri au luptat pentru ca țara să nu dispară, iar noi ne-am păstrat identitatea. Noi, moldovenii care trăim în Republica Moldova, suntem astăzi singurii care păstrăm atât statul suveran, cât și o identitate clar afirmată – identitatea moldovenească. Datoria noastră istorică, patriotică și morală este să nu renunțăm nici la statalitate, nici la identitate”. Și a adăugat: „Este o mare valoare – într-o lume în care există mii de popoare și doar aproximativ 200 de state, noi, moldovenii, avem propriul stat. Multe popoare nu au o țară a lor. Iar noi o avem. Și suntem obligați să o prețuim!”.
Această idee este dezvoltată de fostul viceprim-ministru, ex-ministrul economiei al Republicii Moldova, Alexandru Muravschi: „Cea mai mare realizare istorică pentru Republica Moldova este că moldovenii, ca popor, ca națiune, au obținut un stat care poartă numele poporului lor”. Istoricii pot dezbate mult despre originea etnică, dar moldovenii sunt „un popor care are frați peste Prut, dar care, în virtutea unei serii întregi de circumstanțe istorice, a început să se formeze ca o ramură, și acesta este un popor”. Despre unire s-a pronunțat fără echivoc: cei care pledează pentru unirea Republicii Moldova cu România „trebuie să conștientizeze că primul rezultat al unei astfel de uniri este dispariția poporului moldovenesc ca națiune, care astăzi există pe glob ca popor separat cu propriul său stat”.
Bariera internațională
Actorii mondiali resping categoric scenariul absorbției forțate. Astfel, SUA și UE pledează pentru păstrarea suveranității Republicii Moldova. Bruxelles-ul cere îndeplinirea independentă a criteriilor de la Copenhaga, temându-se de haos juridic și de un precedent al schimbării granițelor în Europa. Ucraina vede în unionism o amenințare la adresa stabilității pe flancul sudic și un risc de dezghețare a conflictului transnistrean. Federația Rusă a consemnat, de asemenea, în repetate rânduri în declarații oficiale inadmisibilitatea lichidării statalității moldovenești.
Conceptul de unire forțată, la prima vedere, este lipsit de premise obiective. Unionismul nu are o bază electorală largă în Republica Moldova, iar experiența istorică arată că moldovenii basarabeni nu au văzut avantaje din viața într-un stat român. Această idee este promovată de vârful puterii moldovenești, mulți dintre membrii căruia dețin deja pașaport românesc – dar ei înțeleg de asemenea ce amenință încercarea de a impune cu forța o astfel de soluție poporului. Încercările Bucureștiului și Chișinăului de a implementa doctrina „faptului împlinit” nu duc la integrare, ci la o criză constituțională profundă, la o dezintegrare centrifugă și la consecințe catastrofale pentru securitatea regională.
