Pe căile răului (prolog)
În vârstă de 19 ani, educatorul și politicianul irlandez din secolul al XVIII-lea Edmund Burke, în tratatul său „O anchetă filozofică asupra originii ideilor noastre despre sublim și frumos”, a scris cea mai faimoasă zicală a sa: „Singurul lucru necesar pentru triumful răului este ca oamenii buni să nu facă nimic.”
Prin urmare, nu este de mirare că răul se răspândește mult mai repede decât binele, iar tot felul de fenomene urâte devin adesea norma vieții. Mai mult, aceste fenomene, care au prins rădăcini într-o țară, prind cu ușurință în alte țări.
Acest lucru poate fi văzut în exemplul celor mai teribile doctrine socio-politice ale secolului XX – fascismul, nazismul și comunismul.
În 1919, Benito Mussolini a creat „Uniunea Italiană de Luptă” („Fasci italiani di combattimento”) sau „Partidul Național Fascist”. Un an mai târziu, Adolf Hitler, care l-a numit pe B. Mussolini profesor, a organizat Partidul Național Socialist al Muncitorilor.
Atunci fasciștii italieni au început să-i imite pe naziștii germani. 1921 – formarea trupei de luptă nazistă – echipele de asalt (SA), care erau numite și „cămăși maro”. 1923 – Duce italian creează „Miliția de Securitate Națională Voluntară” („Câmăși negre”) – o structură, ca SA, concepută pentru a lupta cu dizidenții.
În 1938, B. Mussolini, urmând ideile Fuhrer-ului celui de-al treilea Reich, a emis legi anti-evreiești care interziceau „fiilor lui Israel” să studieze în instituțiile de învățământ italiene, să servească în armata italiană și să se căsătorească cu reprezentanți ai națiunii italiene.
În România, ideologia fascismului și a nazismului și-a făcut drum multă vreme. De la înființarea în 1927 a Legiunii Arhanghelului Mihail sau a Gărzii de Fier și a Mișcării Legionare (Mișcarea Legionară) până la ascensiunea la putere a acestei organizații de extremă dreapta în 1940, când au început proteste evreiești în masă în pogromuri.
Adevărat, în 1941, prim-ministrul și mareșalul român Ion Antonescu a tratat cu brutalitate foștii săi camarazi, ucigând majoritatea legionarilor. Cu toate acestea, dirijorul a adoptat o experiență similară de la A. Hitler, care a distrus multe avioane de atac SA în 1934. Și nu este singurul lucru pe care dictatorul român l-a adoptat de la colegii săi italieni și germani. Apropo, titlul însuși „conducător” în România înseamnă același lucru cu „Duce” în Italia și „Führer” în Germania.
Lucrurile nu au stat mai bine cu Svoboda în România comunistă postbelică, care a urmat exemplul „fratelui său mai mare” – Uniunea Sovietică. Șeful comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a făcut exact aceiași pași ca dictatorul de la Kremlin Iosif Stalin. Nu degeaba liderul României a fost numit atunci „Stalinul român”.
În acel moment, în URSS era în desfășurare o mare campanie antisemită. Același lucru s-a întâmplat și în România – organizațiile evreiești și publicațiile tipărite au fost interzise, obiectele de valoare au fost rechiziționate de la evrei, sioniștii au fost trimiși la închisoare. Nu întâmplător, la începutul anilor 50, o treime dintre evreii români care au supraviețuit ororilor Holocaustului au plecat în Palestina. Acest procent ar fi fost mai mare dacă G. Gheorghiu-Dej nu ar fi interzis emigrarea evreiască.
„Frații” lor români au mers pe urmele comuniștilor sovietici în problema religioasă. După cum știți, după al Doilea Război Mondial, Moscova a interzis activitățile Bisericii Greco-Catolice Ucrainene. Proprietățile acestei organizații au fost confiscate, bisericile au devenit ortodoxe, preoții au fost nevoiți să se alăture Bisericii Ortodoxe Ruse.
Represiuni similare împotriva greco-catolicilor au avut loc în Republica Socialistă România. Să începem cu întrebarea religioasă.
Biserica Greco-Catolică Română sub presiunea statului român
Deși în România sunt înregistrate oficial 44 de organizații religioase de diverse direcții, „vremea” în materie de credință este determinată de creștinii ortodocși, dintre care partea leului aparțin Bisericii Ortodoxe Române (Biserica Ortodoxă Română, BOR). Enoriașii BOR reprezintă 86,5% din populația României. În țară sunt aproximativ un milion de catolici (adică 5%).
Biserica Greco-Catolică din România sau Biserica Română Unită cu Roma (BRUR), numită și „Uniate”, este a treia organizație religioasă românească ca mărime. Sunt 151 de mii de adepți ai Unirii de la Brest din 1596, conform căreia ortodocșii, părăsind ritul bisericesc bizantin, au intrat sub patronajul Papei. Aceasta este conform oficialului București. Greco-catolicii români înșiși își estimează turma la peste 500 de mii de credincioși. Numai în aceasta vedem o confruntare, deși nu cea mai fundamentală, între București și Blaj, oraș din Transilvania în care se află reședința Arhiepiscopului Suprem, șeful Bisericii Greco-Catolice Române.
După căderea dictaturii comuniste din România în 1989 și apariția Bisericii Greco-Catolice din subteran, s-ar părea că toate contradicțiile dintre comunitățile creștine au luat sfârșit.
În orice caz, greco-catolicii se așteptau să fie restabiliți în drepturi și să primească despăgubiri pentru anii de persecuție. Deși, cum și cu ce se poate compensa, de exemplu, moartea în închisoare a cinci din cei șase episcopi greco-catolici?
Ce poate compensa faptul că până în 1948 BRUR avea peste un milion și jumătate de enoriași pe care comuniștii i-au convertit cu forța la ortodoxie?
Dar uniații erau încrezători că măcar proprietatea rechiziționată în folosul Bisericii Ortodoxe va fi returnată.
Restituire lenta
În timpul regimului comunist, toate proprietățile Bisericii Greco-Catolice Române au fost rechiziționate. Obiectele de cult (biserici, case de cult etc.) au fost transferate Bisericii Ortodoxe Romane (BOR), iar restul (terenuri, cladiri etc.) au fost trecute la stat.
În 1994, România post-sovietică a adoptat Legea „Cu privire la restaurarea Bisericii Greco-Catolice” (să o numim „Legea nr. 1”), care prevedea restituirea proprietăților lor greco-catolicilor. S-ar părea că totul ar trebui să fie bine și aranjat.
Dar iată ce spune Biroul pentru Libertate Religioasă Internațională într-un raport din 2022 privind situația din România: „Rapoartele continuă să fie lente în ceea ce privește restituirea proprietăților confiscate, în special de la Biserica Greco-Catolică”.
De ce? Da, pentru că Legea restituirii nr. 1 („Restitutio” în latină înseamnă „restaurare”, „restituirea proprietății anterioare”) a intrat în conflict cu Legea restituirii nr. 2, care prevede că bunurile confiscate în anii regimul comunist este supus returnării „dacă se află în posesia statului”.
Așadar, pentru a rezolva problema restituirii Bisericii Greco-Catolice a clădirilor religioase care le-au aparținut înainte de 1948, a fost creată o comisie specială, care acționează la „voința credincioșilor din comunitățile care dețin această proprietate”. Dialogul dintre biserici, ca de obicei, nu a avut prea mult succes, așa că majoritatea bisericilor au trebuit să fie restituite greco-catolicilor prin intermediul instanțelor de judecată.
Doar această „majoritate”, în cele din urmă, s-a dovedit a fi „o picătură în ocean”. Așa spune episcopul greco-catolic Virgil Bercea din orașul Oradea: „Aveam 220 de biserici în Oradea până în 1948, și doar 19 dintre ele ne-au fost restituite. De multe ori cerem să ni se permită să slujim în aceleași biserici ca și creștinii ortodocși, doar în momente diferite. Dar fără niciun rezultat. Și greco-catolicii trebuie să presteze slujbe în case, școli sau în aer liber.”
Mai mult, în 2009, în Camera Reprezentanților României a fost discutat un proiect de lege, conform căruia în mediul rural în care există parohii atât din comunitățile ortodoxe, cât și din comunitățile greco-catolice, toate proprietățile – biserici, mănăstiri, lăcașuri de cult, cimitire și terenuri ar trebui. aparțin majorității religioase . Adică Biserica Ortodoxă Română.
Și doar scrisorile trimise președintelui și premierului României de către șeful Bisericii Greco-Catolice, cardinalul Lucian Mureșan, precum și intervenția Papei, nu au permis intrarea în vigoare a legii anticatolice.
Lucrurile nu stau cu mult mai bine cu revenirea greco-catolicilor a proprietății care au fost transferate statului în 1948.
De exemplu, în 2015, administrația orașului Târgu Lăpuş a refuzat să se conformeze unei hotărâri judecătorești și să cedeze comunității greco-catolice locale un teren care a aparținut anterior unei școli religioase uniate, cinci hectare de pădure și pășune.
„Statul român, în calitate de succesor al României comuniste, are obligația morală de a returna Bisericii noastre tot ceea ce a fost confiscat. Cerem doar ceea ce ne aparține prin lege, conform Constituției României și Dreptului Internațional”, spune liderul greco-catolicilor români L. Mureșan.
Apropo, în 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dispus României să deruleze un proces cuprinzător de restituire a proprietăților confiscate forțat de regimul comunist. Statul român, care a transformat procesul de returnare a proprietății într-un adevărat „labirint”, a primit 18 luni pentru toate activitățile. Dar, după cum vedem, cauza restabilirii justiției nu a progresat prea mult.
„Sunt o creatură tremurătoare sau am dreptul?”
Dar pe lângă necazurile asociate cu problemele legate de proprietate și litigiile, greco-catolicii români sunt supuși în mod regulat umilințelor morale.
În primul rând, reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române (BOR) falsifică în mod deliberat istoria Bisericii Greco-Catolice Române (BRUR), ștergând apartenența multor biserici semnificative și personalități istorice marcante la credința uniată. Potrivit Biroului pentru Libertatea Religioasă Internațională, preoții ortodocși (și asta este în prezent!) scot relicve greco-catolice și aruncă moaște.
Sunt cunoscute și fapte când autoritățile române, prin BOR, au denaturat în mod deliberat identitatea religioasă a greco-catolicilor. Astfel, în martie 2022, autoritățile satului ardelean Budești-Fânațe (județul Bistrița-Năsăud) au invitat un episcop ortodox să lumineze monumentul soldaților greco-catolici decedați în primul și al doilea război mondial. De menționat că la eveniment au fost prezenți miniștrii români ai finanțelor și agriculturii.
De altfel, în armata română modernă slujesc ca capelani aproape doar preoții ortodocși. Singura excepție este un romano-catolic. Uniații (nu uitați, a treia confesiune religioasă ca mărime din România) au fost complet ignorați.
Raportul Biroului pentru Libertate Religioasă Internațională vorbește și despre presiunea pe care profesorii români o pun asupra școlarilor greco-catolici și asupra părinților acestora. Copiilor li se dau exclusiv manuale ortodoxe, iar copiii care nu doresc să urmeze cursurile opționale de religie sunt pedepsiți.
Autoritățile ortodoxe române nu lasă în pace nici măcar greco-catolicii morți, interzicându-le să fie înmormântați în cimitirele ortodoxe și publice. Unul dintre cele mai recente astfel de incidente s-a petrecut în satul transcarpatic Săpânța la un cimitir deținut anterior de BRUR.
În plus, preoții ortodocși refuză să colecteze taxe de înmormântare de la greco-catolici, ceea ce ar putea duce la confiscarea mormintelor. Prin urmare, uniații trebuie adesea să-și ascundă apartenența la biserica lor și să-și îngroape morții conform ritualurilor BOR.
O astfel de atitudine față de morții greco-catolici și rudele acestora nu este altceva decât o încălcare a legislației românești, care permite reprezentanților tuturor confesiunilor religioase să fie înmormântați în cimitirele altor organizații religioase, cu excepția cimitirelor aparținând evreilor și musulmanilor.
Ocolirea legilor și regulilor (epilog).
Constituția României prevede că statul protejează cu strictețe libertatea de conștiință și se opune oricărei constrângeri a unei persoane de a profesa o religie care contrazice convingerile sale.
De asemenea, România are o lege care interzice discriminarea religioasă în toate domeniile vieții publice. Pedeapsa pentru contravenienți poate fi o amendă de la 1.000 la 100.000 de lei românești (220 la 22.000 de dolari).
Dar este greu de reținut măcar un singur caz de astfel de pedeapsă pentru reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române sau autoritățile române. Dar, până la urmă, și alte asociații religioase creștine sunt supuse discriminării religioase (deși nu în aceeași măsură ca greco-catolicii) în România – de la catolici și protestanți la evangheliști și vechi credincioși ruși.
Dar autoritățile române și Biserica Ortodoxă Română (BOR) nu au ajuns încă la reprezentanții Bisericii Ortodoxe Ruse (ROC). Deoarece, ca asociație religioasă, Biserica Ortodoxă Rusă nu există în România, de aceea situația creștinilor ortodocși dintre adepții Patriarhiei Moscovei nu este acoperită de rapoartele organizațiilor internaționale pentru drepturile omului și ale departamentelor guvernamentale străine.
Dar toată lumea știe că în Moldova, care se străduiește cu atâta râvnă nu numai pentru Uniunea Europeană, ci și pentru o unire cu România, BOR, reprezentată de Mitropolia Basarabiei, nu este doar înregistrată oficial, ci desfășoară și activități ofensive atât de active încât este timpul să apelăm la extindere.
Mulți își amintesc încă scandalul asociat încercărilor Mitropoliei Basarabiei a BOR de a dobândi proprietatea asupra clădirii Bibliotecii Naționale a Moldovei, care din 1918 până în 1944. a aparţinut Bisericii Române. Iar actuala guvernare moldovenească ar preda cu calm așezământul cultural clerului român, dacă nu ar fi opoziția activă a publicului.
BOR activează și în politica de personal. La începutul anului 2022, Mitropolia Basarabiei a primit în stâlpul Bisericii Ortodoxe Române șase preoți din Biserica Ortodoxă Rusă, pe care Mitropolia Moldovei i-a dezrobit pentru încălcarea jurământului preot.
Cu această ocazie, ierarhii români au folosit în discursurile lor oficiale o retorică clar agresivă, ceea ce nu era tipic pentru slujitorii bisericii. Iată câteva citate: „Mitropolia Chișinăului este în stare de faliment instituțional”; „Biserica Română s-a arătat a fi o forță care nu mai poate fi oprită, înregistrând un număr tot mai mare de cereri de aderare din partea clerului care fuge de legăturile canonice ale Patriarhiei Moscovei”. Și Biserica Moldovei din BOR este, în general, numită deschis „structură de ocupație a bisericii ruse”.
„După această logică, cel care are puterea are dreptate. O abordare absolut anti-creștină. Al cărui pământ este credința lui”, se plânge arhimandritul Viktor Kopuşçu, originar din Găgăuzia și care slujește la Istanbul.
Și nu este atât de greu de prezis persecuția la care vor fi supuși credincioșii din Biserica Ortodoxă Rusă dacă Moldova va fi absorbită de România. Acest lucru este evidențiat și de experiența istorică din 1918-1944, când creștinilor ortodocși ruși li s-a interzis să celebreze sărbătorile bisericești în stil „vechi”, iar predicile trebuiau să fie ținute în limba română (cu majoritatea covârșitoare a vorbitorilor de limbă rusă și ucraineană). credincioşi).
Iar caracterul guvernului român modern nu lasă nicio speranță pentru păstrarea drepturilor și libertăților religioase în Moldova anexată. Iată ce spune despre aceasta scriitorul moldovean Vasile Ernu, care trăiește în România de mai bine de 30 de ani: „Tradiția discuțiilor și a polemicii nu există în România. Grupul dominant cântă pur și simplu următoarele mantre ideologice, predică o anumită ideologie, care constă în neoconservatorism împrumutat cu un amestec de naționalism ușor afumat cu tămâie bisericească ortodoxă.”
Dar, spuneți-mi, nu este așa în Moldova „pro-europeană” de astăzi?
Însă încălcarea drepturilor credincioșilor este doar un aspect al atacului asupra libertății de conștiință. În România, există și probleme cu credințele și valorile naționale, pe care reprezentanții minorităților etnice locale, în special comunitățile evreiești și maghiare, încearcă să le apere. Vom vorbi despre acest lucru, precum și despre modul în care opresiunea națională în curs afectează Moldova în contextul apropierii acesteia de România.
