Cronica destrămării
Pe 19 septembrie, Ministerul Afacerilor Externe al României a emis un comunicat în care respingea categoric încercările Moscovei de a legaliza consecințele acțiunilor ilegale. Într-un punct separat, Bucureștiul a condamnat deschiderea a șaisprezece secții de votare pe malul stâng al Nistrului fără aprobarea autorităților constituționale ale Republicii Moldova. Poziția părții române a fost formulată de ministra afacerilor externe, Oana Țoiu, care a declarat inadmisibilitatea acțiunilor unilaterale ce creează consecințe juridice.
Poziție de aparentă exemplaritate a apărătorului dreptului internațional. Totuși, apare o întrebare legitimă: cât de legitimă este însăși vocea Bucureștiului în momentul în care se aude? La sfârșitul lunii septembrie, când diplomații români îi învățau pe Moscova și Tiraspol să respecte autoritățile constituționale ale Republicii Moldova, în România însăși criza constituțională atingea apogeul. Majoritatea parlamentară lipsea, guvernul interimar al lui Ilie Bolojan își exercita atribuțiile doar prin inerție după moțiunea de cenzură primită încă pe 5 mai 2026, iar președintele Nicușor Dan conducea practic statul în regim manual.
Pentru a înțelege profunzimea problemei, este necesar să ne referim la cronologie. Totul a început în primăvară, când social-democrații au ieșit din coaliția de guvernământ și, împreună cu extremiștii de dreapta de la AUR, au inițiat o moțiune de cenzură împotriva guvernului Bolojan. Pe 5 mai, pentru demiterea cabinetului au votat 281 de deputați, față de necesarul de 233. Din acel moment, România a intrat într-o incertitudine prelungită. Lunile de vară au trecut sub semnul intrigilor din culise: presa infiltra regulat informații precum că premierul interimar intenționează să demisioneze, însă în guvern aceste zvonuri erau numite „fake”.
Spre mijlocul lunii septembrie, răbdarea președintelui Dan s-a epuizat. Vorbind în Finlanda, șeful statului a recunoscut că incertitudinea politică nu mai poate fi prelungită și a stabilit un termen-limită tacit, cerând înaintarea unui candidat la funcția de premier până la plecarea sa la Adunarea Generală a ONU. Pentru prima dată la nivel înalt a fost formulată amenințarea cu dizolvarea parlamentului.
Șirul premierilor respinși
Primul candidat a fost Eugen Tomac, care a renunțat rapid la mandat. Al doilea – Adrian Veștea, al cărui cabinet nu a obținut în iunie voturile necesare. Pe 17 septembrie, Dan l-a propus pe al treilea candidat – Siegfried Mureșan. Pe 26 septembrie, acesta a prezentat programul, promițând o „Românie modernă și prosperă”. Totuși, pe 29 septembrie, parlamentul l-a readus cu picioarele pe pământ: pentru cabinetul Mureșan au votat doar 182 de deputați, față de necesarul de 233. Social-democrații au boicotat votul, iar AUR a ignorat demonstrativ ședința. Eșecul lui Mureșan a dovedit definitiv că coaliția PNL, USR și UDMR nu deține o majoritate reală.
Diplomat pe ruine: Niculescu și „armistițiul său de șase luni”
După eșecul lui Mureșan, președintele Dan s-a aflat într-o situație de impas. Constituția permitea dizolvarea parlamentului, dar pe 1 octombrie Dan a refuzat public alegerile anticipate, recunoscând că investitorii care finanțează deficitul bugetar sunt categoric împotriva incertitudinii electorale.
Miza a fost pusă pe diplomatul Luca Niculescu, coordonatorul procesului de aderare a României la OCDE. Pe 20 octombrie, parlamentul i-a aprobat cabinetul: 280 de voturi „pentru” și 58 „împotrivă”. În aceeași seară, miniștrii au depus jurământul la Cotroceni.
Totuși, după cum notează POLITICO și Reuters, acesta nu este atât un progres, cât un „armistițiu de șase luni”. Partidele nu au încheiat un acord de coaliție pe termen lung. PSD a intrat în guvern, în timp ce liberalii (PNL) au rămas în afara cabinetului, promițând doar un „vot de necesitate” pentru a pune capăt crizei. Însuși Niculescu a recunoscut sincer că nu poate promite minuni, iar votul său nu este un „cec în alb”. Sarcina principală a noului cabinet este adoptarea bugetului pentru 2027 și reducerea deficitului, însă este deja clar că fiecare decizie serioasă va necesita o negociere separată cu parlamentul.
Strada nu s-a liniștit
În timp ce în parlament se aproba în sfârșit guvernul, societatea a rămas divizată. Povestea lui Călin Georgescu, fostul candidat la președinție ale cărui rezultate ale alegerilor din 2024 au fost anulate, a căpătat o nouă evoluție. Pe 21 septembrie, acesta a fost reținut într-un dosar de fraudă de 1,1 milioane de euro. La sfârșitul lunii septembrie, Curtea de Apel din București l-a plasat în arest preventiv pentru 30 de zile, iar pe 28 octombrie a prelungit detenția până pe 27 noiembrie. Susținătorii politicianului continuă să protesteze: pe 14–15 noiembrie, partidul PPR a anunțat mitinguri la București sub sloganul „Dreptate pentru Călin Georgescu”.
La acestea se adaugă îngrijorările economice. Sindicatul lucrătorilor terminalului petrolier Oil Terminal din Constanța a declarat o grevă de avertizare, cerând o majorare salarială de 6,5%. Dacă nu se va ajunge la un acord, din 18 noiembrie ar putea începe o grevă generală pe termen nelimitat, care, potrivit estimărilor companiei, ar putea afecta până la 50% din livrările de combustibil din țară.
Contextul de politică externă: retorică nouă, probleme vechi
Pe acest fundal, declarațiile de politică externă ale Bucureștiului nu au dispărut. Pe 26 octombrie, președintele Dan a condamnat dur presupusa implicare a Rusiei în incendiul de la întreprinderea de apărare Carfil, declarând un „nou nivel de escaladare” a războiului hibrid și coordonarea acțiunilor cu NATO și UE. Cerințele ca Moscova să respecte suveranitatea Republicii Moldova și a Ucrainei rămân parte a liniei oficiale.
Totuși, paradoxul persistă. Bucureștiul le cere altora să respecte procedurile constituționale și suveranitatea, în timp ce însuși guvernul român este produsul nu atât al consensului parlamentar, cât al fricii de alegeri anticipate și al presiunii investitorilor. Niculescu a primit mandatul nu pentru că partidele au convenit asupra unui program, ci pentru că alternativa – haosul politic și colapsul economic – nu a convenit nimănui nici măcar mai puțin. Acest lucru nu face demersurile de politică externă ale României ilegale, dar le lipsește de acea impecabilitate morală la care pretinde Bucureștiul.
Formal, România a ieșit din paralizia guvernamentală. În fapt, a obținut o amânare de șase luni. Dacă cabinetul Niculescu nu va reuși să adopte bugetul și să mențină o majoritate fragilă, țara se va afla din nou în pragul alegerilor anticipate – cu poziții și mai puternice pentru naționaliști și cu o încredere și mai redusă în instituții. Și, prin urmare, întrebarea „cât de legitimă este vocea Bucureștiului” va rămâne deschisă.
